Despre perfecțiune, respingere, resentimente și copilărie

Făcea tot posibilul să pară calmă și împăcată cu ea, dar la nivel de suflet transmitea cu totul altceva. Se numește Ana și a venit să descopere cine este cu adevărat. Se așează în fotoliu și după ce oftează adânc de câteva ori îmi spune:

– Ți-am scris în mail alt motiv pentru care vreau să vin la ședințe. Am mințit pentru că îmi e rușine să recunosc și față de mine ceea ce simt. Te rog să mă scuzi.

Am asigurat-o că nu e singura persoană care procedează așa și am transmis multă iubire necondiționată. Deodată s-a luminat la față și a continuat.

– Gata. Acum pot să vorbesc și mulțumesc mult pentru căldura cu care mă înconjuri. Adevărul este că nu mă mai suport. Toată lumea îmi spune că nu valorez nimic și că ceilalți sunt mai buni ca mine.

– Ana, înainte de a-mi povesti în continuare, am rugămintea să revenim la ultima afirmație și anume că toată lumea îmi spune că nu valorez nimic. Chiar toată lumea îți spune acest lucru?

– M-am exprimat greșit. De fapt nu îmi spune nimeni, dar eu simt acest lucru. Crede-mă că e mai dureros să simți fără să ți se spună.

Am înțeles imediat că era vorba de convingeri limitative formate în subconștientul ei care o determinau să vadă realitatea deformată. De aceea am încurajat-o să îmi spună când își amintește că a simțit prima dată acest sentiment.

– Păi, îmi aduc aminte că eram la școală și mergeam la tata să mă ajute la lecții. El mă   respingea și îmi spunea să mă duc la mama că el e obosit și că ar trebui să fiu în stare să îmi rezolv singură exercițiile. În acele momente îmi doream să mă fac mică, mică de tot și să dispar, pentru că îmi era frică de el.

Tot tata ii acorda mult mai multă atenție fratelui meu. Întotdeauna găsea ceva interesant de discutat cu el. Când mă băgăm și eu în discuție, mă trimitea să o ajut pe mama. Plecam cu „coada între picioare”, cum s-ar zice pe românește.

Mergeam la mama care îmi spunea că sunt prea mică să fac treabă. Ușor, ușor am început să simt că sunt respinsă de cei dragi.

Am început să îmi construiesc o lume imaginară în care mă refugiam și unde mă simțeam minunat. Am început să îl urăsc pe tata și pe fratele meu, mi-am creat resentimente față de ei. Da, acum pot să recunosc asta.

– Stai liniștită, Ana. Erai doar un copil care nu înțelegea ce se întâmplă și ai reacționat cum ai știut tu mai bine. Vestea bună este că există rezolvare. Ce mai simți să îmi povestești?

– Ceva hazliu de tot. Să vezi cum mă răzbunam pe ei. Când veneau musafiri mă ascundeam cât puteam eu de bine și nu ieșeam de acolo până nu se îngrijorau de-a binelea. Ce mă distra să le văd fețele când ieșeam din ascunzătoare.

– Ana, spune-mi cum te simți acum ca adult când interacționezi cu alte persoane.

– Asta e o altă poveste. De fiecare dată când vorbesc și sunt întreruptă, aud acea voce interioară care îmi spune: „nu ești bună de nimic” și prefer să nu mai spun nimic. Apoi îmi propun să fac totul perfect, pentru a nu greși. Acest lucru mi-a adus remarci destul de nepoliticoase din partea colegilor deoarece orice sarcină îmi ia mai mult timp decât este necesar.

Am ghidat-o pe Ana într-un proces de introspecție și a descoperit că își propune să fie perfectă, deoarece dacă va face o greșeală va fi judecată. Pentru ea a fi judecată înseamnă a fi respinsă. De fapt confunda a fi cu a face. Explorând împreună, am descoperit două convingeri limitative care îi întrețineau această stare și anume:

” Știu că nu valorez nimic și că ceilalți sunt mai interesanți ca mine.”

” Nu contează ce fac, tot nu voi fi apreciată.”

Am lucrat pe aceste convingeri și a înțeles că soluția e să nu mai dea vina pe ceilalți. Soluția este să accepte că ea se respinge pe ea însuși, și e important să se iubească necondiționat.

Acceptarea este elementul declanșator al procesului de vindecare. Nici o transformare nu e posibilă fără acceptare. A accepta o situație înseamnă a o privi, a o observa, conștientizând că face parte din experința ființelor umane.

Au urmat mai multe ședințe în care Ana și-a rezolvat resentimentele față de părinții ei, față de fratele ei și față de ea. A început să se ierte pe ea și pe cei din jurul ei și relația cu ea și cu ceilalți s-a schimbat.

A venit la ședințe adusă de sufletul ei, cum îi place să spună acum. A venit să se descopere și a început un proces de vindecare.

Oricare ar fi nemulțumirile tale, ai încredere că există o soluție. Lasă-te purtat de suflet și intuiție și vindecarea se declanșează.

 

 

Cu drag,

Marcela

 

Dacă ai prieteni cărora crezi că le-ar fi de ajutor articolul te rog să dai like și share. Îți mulțumesc.

De asemenea, te încurajez să scrii întrebările care ți s-au conturat ca și comentariu sau să îmi trimiți un mail la marcela@armonieinsuflet.ro. Mai multe detalii despre ședințele individuale găsești aici.