În parcul palatului, o cioară neagră s-a așezat pe creanga unui portocal. Jos, un păun mărșăluia mândru. Cioara a țipat:
– Cum își poate permite o astfel de pasăre ciudată să între în acest parc? Merge arogant, ca și cum ar fi sultanul însuși; și are picioarele complet urâte, penele de un albastru atât de oribil și își târâie coada ca o vulpe.
Apoi, cioara s-a oprit și a așteptat tăcută o replică. Păunul nu a spus nimic un timp după care a început să zâmbească melancolic.
– Nu cred că afirmațiile tale corespund realității. Lucrurile rele pe care le spui tu despre mine nu sunt adevărate. Îmi spui că sunt arogant din cauză că țin capul sus. În realitate eu nu sunt arogant. Îmi cunosc trăsăturile urâte, știu că picioarele mele sunt zbârcite și pielea la fel. Acest lucru mă supără atât de mult, încât îmi țin capul ridicat să nu îmi văd picioarele urâte. Tu îmi vezi doar părțile urâte, închizi ochii la părțile mele frumoase și la frumusețea mea. Nu ai observat asta? Ceea ce tu consideri urât, este exact ceea ce oamenii admiră la mine.
Așa se întâmplă și în viață. Oamenii reacționează la imaginea pe care și-o fac, la modelul lor despre realitate și nu la realitatea însăși.