Adevărata luptă, în percepția unui copil de 12 ani și treptele iertării

Suflet drag, așa cum ți-am promis în mailul anterior, o să abordez în continuare diferite aspecte ale neiertării pentru că stă la baza celor mai mari suferințe atât emoționale cât și fizice.
 
Înainte de asta, împărtășesc cu tine o povestioară scrisă de un copil de 12 ani pe care am citit- o în cartea 101 Basme Românești, un volum născut din imaginaţia extraordinară a copiilor care nu uită de bibliotecă nici în vacanţă.Mie personal mi s-a făcut pielea de găină când am citit- o.
 
Asta pentru că am conștientizat că  imaginația copiilor nefiind încă îngrădită de convenţii şi limite, ei simt instinctiv că un cuvânt scris nu este doar un cuvânt scris, ci mult mai mult. Ei ştiu că poveştile sunt universuri în sine și poveştile lor îi ajută să aibă răbdare cu adulţii…Trage aer în piept, și citește cu mintea coborâtă în inimă.

A fost odată ca niciodată un românaş care căuta pietricele pe marginea râului. 

Mă întrebaţi ce făcea cu pietricelele? 

Le aşeza frumos pe pânze şi realiza tablouri cu ele, tablouri pe care apoi le atârna în camera lui. Când camera lui s‑a umplut, tablourile au fost agăţate în camera părinţilor, apoi în sufragerie, în bucătărie, în baie, în pod. 

– Cred că ar fi timpul să te opreşti, îi zisese mama, eşti obosit. 

– A, dar mie îmi place ce fac, aşa că nu simt oboseala, a asigurat‑o el. 

– Poate ar fi cazul să te opreşti, i‑a cerut tatăl. Nu mai avem niciun spaţiu pentru ele… 

– Haide, tată, că dacă ar fi să le dăm prietenilor şi să le umplem şi lor casele, cu siguranţă că am avea unde să le aşezăm. 

– Nu te plictiseşti, nepoate? l‑a întrebat mătuşa lui. 

– Nuuuu, e aşa de bine să fiu curajos…

– Curajos? Mie mi se pare că nu e mare lucru să te apleci, să iei o piatră, să o lipeşti de pânză… să te apleci, să iei o piatră, să o lipeşti de pânză… să te apleci, să iei o piatră, să o lipeşti de pânză… 

– Este chiar o luptă, i‑a şoptit cel mic. 

– Chiar luptă? A, nu, nu pot să cred aşa ceva. O luptă înseamnă că sunt două persoane care se lovesc, ridică mâinile, picioarele, poate au arme, poate… 

– Poate au pietre… 

– Poate… 

– Deci eu lupt, cu pietrele mele… 

– A, dar nu aşa, că le aşezi pe un tablou şi apar peisaje, animăluţe, copii… 

– Vezi, vezi că nu mă înţelegi nici tu? a suspinat românaşul care avusese încredere că poate vorbi cu mătuşa lui.

– E, ce‑ar mai fi de înţeles, râsese ea. 

– Eu ajut pentru că tablourile mele sunt cuminţi. Sunt despre o lume bună. Dar ajut şi pentru că… 

– Pentru că? 

– Pentru că strâng pietre. Toate pietrele. Şi ceilalţi nu mai găsesc pietre cu care să se bată. Sau să mă bată. Aşa că scap lumea de arme, se mândri românaşul. 

Mătuşa lui îl prinse de mână. 

– Haide, te voi ajuta şi eu să aduni pietre. Şi‑mi voi chema toate prietenele. Şi le voi spune tuturor prietenilor. Şi vom merge peste tot să le explicăm şi celor mici că pietrele nu sunt pentru bătălii, ci pentru tablouri. 

Românaşul a găsit astfel o cale prin care i‑a scăpat de cei din jur de certuri şi supărare. De atunci, toţi cei care aveau necaz pe cineva, decât să arunce cu pietre în el, mai bine realizau un tablou pentru el cu acele pietre. Iar cei care primeau un tablou se bucurau atât de tare de frumuseţea lui încât îşi doreau să creeze şi ei aşa ceva. 

În felul acesta, nicio piatră nu a mai lovit niciodată niciun om. 

– Ce‑ar fi dacă am face tablouri şi din cuvinte? a propus românaşul şi toţi au ştiut că asta înseamnă ca de acum să nu mai folosească nici cuvintele ca arme.

Și mare dreptate are Românașul din poveste.

Suntem așa de prinși de vâltoarea vieții, că uneori le spunem celorlalți niște vorbe de parcă am arunca cu pietre în ei.

Adevărul este că acțiunile tale îți întăresc gândurile.

Dacă acționezi cu iubire, îți consolidezi în tine ideea că ești o ființă iubitoare. În mod similar, a ataca pe altcineva sporește ura și prin urmare vinovăția din mintea ta.

Apoi apare imposibilitatea de a te ierta pe tine sau pe cei care au reacționat la pietrele aruncate de tine. Și ea se ascunde în spatele furiei, fricii, tristeții, și  a altor lucruri de genul acesta.

Pentru a începe procesul de iertare e important să-ți asumi responsabilitatea pentru ceea ce se află în propria minte.

În fiecare situație în care îți pierzi pacea, ai găsit de fapt o reflexie a ceea ce nu este vindecat, lucruri pentru care nu te-ai iertat.

Toți ne plimbăm printr-o sală cu oglinzi, iar exteriorul reflectă ceea ce se află în mintea ta. Atunci când te deranjează ceea ce vezi, exteriorul este un mesager care îți atrage atenția asupra a ceea ce ai ignorat, sau poate nu ai reușit să recunoști.

În loc să arunci cu pietre în mesager acum ai ocazia de a lucra cu imposibilitatea de a te ierta.

Neiertarea și imposibilitatea de a ierta pot fi cele mai critice probleme din viața cuiva. S-a constatat că inclusiv problemele semnificative de sănătate au la bază imposibilitatea de a ierta.

♦ Poți avea probleme cu faptul că nu te ierți pe tine, sau nu poți ierta alte persoane.

♦ Poate nu-l poți ierta pe Dumnezeu sau poți avea credința că Dumnezeu nu te-a iertat și nu te va ierta.

♦ Poți avea sentimentul că alte persoane nu te-au iertat, chiar dacă acestea au făcut-o sau nu.

Oricare din aceste forme de neiertare  poate fi esențială pentru memoria celulară care blochează sănătatea sau succesul tău.

✅ În rezolvarea imposibilității de a ierta treci de fapt printr-un proces prin care urci niște trepte ale scării iertării.

 

🔴 Atâta vreme cât gândești că iertarea nu e justificată, refuzi iertarea și astfel îți oferi o scuză pentru neasumarea responsabilității pentru viața ta. Imposibilitatea de a ierta te protejează să privești adevărurile inconfortabile din tine.

Pentru a împiedica descoperirea unor astfel de adevăruri despre tine, vei face orice pentru a putea blama pe altcineva. Adevărul nu va însemna astfel nimic, deoarece mintea neiertătoare încearcă cu disperare să își mențină proiecția asupra dușmanului închipuit. Mintea se închide în fața unor alte modalități de a vedea situațiile.

🔴 Deplasarea din punctul în care iertarea nu este justificată, la iertarea „dușmanilor” reprezintă un salt major înainte, pentru că conceptul de iertare, deși într-o formă distorsionată, a intrat în mintea ta.

Dacă aparent ai succes în a-i ierta pe „dușmani” la prima abatere, nu vei putea menține această stare dacă ei își continuă atacurile. La un moment dat, îți vei pierde răbdarea, iar mânia justificată va ieși din nou la suprafață, cerând răsplata cuvenită.

Nu există nici o soluție la imposibilitatea de a ierta atâta vreme cât percepi că dușmanul este în afara ta.

Investiția ta în nevoia de dușmani este uriașă. Orice și oricine poate acționa ca ecran, doar pentru a te împiedica să-ți descoperi aspectele dureroase din tine, adică „umbra”.

Pășind pe calea iertării, în loc de cea a atacului, vei înțelege că „dușmanii” îți sunt de ajutor, în loc de țapi ispășitori. Fără ajutorul lor, e mult mai greu să  conștientizezi ceea ce ai îngropat în subconștient.

🔴 Iertarea falsă, deși poate părea caritabilă, este o formă de atac și nu are de-a face cu adevărata iertare. Ea se manifestă sub următoarele forme:

  • atitudinea de superioritate spirituală „sunt mai evoluat ca tine” – atunci când iei o poziție de superioritate față de cei despre care gândești că ți-au greșit. Cu această atitudine, consideri că oferta generoasă de a-i ierta nu este, de fapt, meritată, dar din bunăvoință o acorzi celor mai puțin merituoși. Adevăratul motiv ce stă în spatele acestei forme de iertare este acela de a dovedi că ești mai evoluat/ă  spiritual decât cei pe care îi ierți.
  • atitudinea „amândoi suntem niște bieți păcătoși”– atunci când te consideri la fel de „păcătos” ca și dușmanii și în consecință meriți să fii pedepsit. Acest mod de gândire poate fi interpretat greșit drept smerenie și poate duce la o „competiție spirituală” între cine este cel mai păcătos și cel mai smerit pentru că „păcatul” e important să fie corectat și nu judecat și pedepsit.
  • atitudinea de martirizare – când imaginea pe care o arăți lumii e o mască a toleranței și blândeții, în timp ce suporți atacurile nejustificate împotriva ta. Această atitudine se datorează unei convingeri că divinitatea îți cere să te sacrifici ca să ajungi în rai. În spatele acestei măști zac sentimente de amărăciune și durere față de ultrajul la care ești supus/ă.
  • negocierea și compromisul – când cauți să obții ceva în schimbul „darului” tău de iertare.

🟢 Iertarea adevărată începe atunci când începi să-ți dai seama că ceilalți îți oglindesc ceea ce nu ai vindecat încă în interiorul tău.

Dacă nu poți ierta ceea ce vezi în alții, este imposibil să ierți un comportament similar manifestat de tine. Ca să ierți cu adevărat e important să conștientizezi reproșurile, resentimentele sau plângerile din mintea ta fără să le judeci, să le accepți și să le vindeci.

⚪ Ultima treaptă pe scară iertării, nimic de iertat, o vei atinge când stăpânești adevărata iertare și ea devine atitudinea obișnuită la provocările vieții.

Exersarea constantă a iertării, dizolvă resentimentele și astfel recunoști cu ușurință lucrurile din tine pe care nu le-ai vindecat și nu le mai proiectezi asupra celorlalți. Atunci când în interiorul tău nu mai rămâne nici un sentiment de păcat, vinovăție sau frică, nu vei mai avea ce să proiectezi asupra celorlalți și percepția ta despre ceilalți se va schimba.

Pacea interioară nu garantează eliberarea de atacurile celorlalți.

Ego-ul celor care sunt pe alte trepte ale scării este subminat de pacea ta interioară pentru că le contrazice sistemul de gândire. Teama care rezultă de aici determină ego-ul să atace. Important e că astfel de atacuri nu vor avea nici un efect asupra celui care a ajuns pe treapta Nimic de iertat.

‼ Cât va dura călătoria iertării, depinde de măsura în care ești dispus/ă  să îți dedici timp zilnic găsirii păcii interioare.

Adesea, prioritățile zilnice sunt în jurul obiectivelor exterioare, decât în jurul celor  interioare.

Dacă poți lucra simultan atât pe nivel exterior, cât și pe cel interior, rezultatele vor fi  surprinzătoare.

De tine depinde să te antrenezi zilnic în acest sens. Abordează toate situațiile care cer să iei  măsuri practice, pe ambele niveluri.

Adică să cauți și să găsești pacea în acea situație și cu această stare să îți îndeplinești sarcinile. Când abordezi toate activitățile de peste zi  în energia păcii interioare, „toate ușile ți se deschid înainte să pui mâna pe clanță”.

Îți propun să identifici pe ce treaptă a scării iertării ești și apoi te încurajez să împărtășești la comentarii ce ai descoperit.

Astfel voi ști ce material să pregătesc ca să te ajut să parcurgi călătoria iertării mai cu ușurință.

 

Cu drag,

Marcela Mantz
Mind & Soul Harmony Coach

 

PS Dacă simți că acest articol le-ar putea fi de ajutor și prietenilor tăi, te încurajez să îl distribui.

Lasă un comentariu