Ne întâlnisem în mai multe ședințe, am rezolvat multe probleme și totuși mai era ceva care nu ieșea încă la suprafață. Abordasem subiectul părinți și Ana refuza să creadă că și-ar fi putut crea resentimente față de ei. Mereu îmi povestea că a avut o copilărie fericită, că părinții o alintau și ii făceau toate mofturile. Până la ședința de azi. Se pare că zăpada care tocmai s-a așternut i-a reamintit o întâmplare mai puțin plăcută pentru ea. Amintirile ies la suprafață când suntem pregătiți să rezolvăm emoțiile pe care le-am dat uitării.
– Am ieșit cu fica mea să facă un om de zăpadă în fața blocului, și-a început Ana povestea. Erau mai mulți copii din bloc și îi priveam cum se bucurau de fiecare bulgare de zăpadă pe care îl adăugau la omulețul de zăpadă ce prinsese contur. Râdeau, țipau și transmiteau în jur o energie fantastică.
Deodată pe lângă ei a apărut un cățeluș portocaliu care lătra și se bucura și el de atmosfera de iarnă. Am simțit deodată că mi se face rău, nu mai puteam respira și simțeam o frică pe care nu o puteam explica. În mintea mea au început să apară tot felul de întrebări și am făcut tot posibilul să le alung și să mă bucur de clipele magice. Seara, înainte de culcare, mi-am amintit o întâmplare din copilăria mea.
Eram la grădiniță. Era iarnă și afară ninsese frumos. Se formaseră troiene de zăpadă și se putea circula doar pe urmele pașilor lăsate de ceilalți oameni.
De obicei mama venea să mă ia de la grădiniță cu toate că era foarte aproape de casă. În ziua aceea am tot așteptat-o, însă mama nu a apărut. Atunci mi-am luat inima în dinți și am plecat și eu cu ultimii colegi. Așa cum ți-am spus grădinița era la capătul străzii pe care locuiam și o parte din drum am mers împreună cu ceilalți copii. Ne-am bulgărit cu zăpadă, am alergat și a venit și momentul în care m-am despărțit de ei.
Am continuat să alerg și să mă bucur de zăpadă și deodată m-am pomenit într-un nămete și cu un câine deasupra mea. M-am speriat și am țipat cât am putut de tare. În jur nu era nimeni să mă audă, câinele mă smotocea și mie îmi era din ce în ce mai frică. Țipam și plângeam. La un moment dat a apărut un vecin care m-a ridicat și a început să vorbească cu mine. Eu continuam să plâng și refuzam să ascult ce îmi spunea.
– Puișor, a fost doar un cățeluș care vroia să se joace cu tine. A crezut că ești de-a lui. Uită-te și tu, hăinuța ta de blană portocalie seamănă mult cu blana lui. Te rog să te liniștești, o să mergem împreună până acasă.
– Mama, mama e vinovată de ce mi s-a întâmplat! Dacă ar fi venit la timp la grădi nu m-ar mai fi mâncat câinele…
– Puișor, a continuat vecinul râzând, eu mă uit la tine și văd că nu te-a mâncat nimeni, nu ai nici o zgârietură, ești doar speriată. Cățelușul se bucura și el de zăpadă ca și tine, a crezut că ești sora lui. Uită-te și tu la hăinuța ta și la blana lui.
Refuzam să cred ceea ce îmi spunea. Pentru mine era clar că era vina mamei pentru evenimentul neplăcut prin care trecusem. De aceea continuam să plâng și să spun:
– Mama e vinovată! Mama e vinovată! Unde este ea acum când trebuia să mă ia de la grădiniță?
Vecinul m-a luat de mână și împreună mergeam spre casă. Deodată am văzut-o pe mama. Deși mă mai potolisem puțin, am început să plâng și mai tare și să țip la ea:
– Tu ești vinovată că m-a mâncat câinele. Unde ai fost până acum? Nu știai că trebuie să vii să mă iei de la grădi?
Mama făcea tot posibilul să mă liniștească și îmi tot explica ce se întâmplase. Vorbea degeaba pentru că eu plângeam și nu mă interesau explicațiile ei. Pentru mine era clar că doar din cauza întârzierii ei trecusem prin acea întâmplare neplăcută.
Ana plângea și îmi povestea. Conștientizam că acea întâmplare o marcase foarte mult. Și nu frica de câine ci faptul că mama ei greșise față de ea. La acea vârstă nu putea înțelege că există situații în care adulții mai întârzie. Atunci și-a creat resentimente față de mama ei. Chiar dacă a uitat acest episod din copilărie, subconștientul ei a memorat emoția de vibrație joasă și a arhivat-o. Aceste resentimente îngropate în subconștient o împiedicau să facă următorul pas în evoluția ei.
Am eliminat aceste resentimente, și-a iertat mama cu adevărat și perspectiva ei a început să se schimbe. La orice există o rezolvare.
După astfel de ședințe, persoanele îmi spun că se simt de parcă ar fi dat jos un sac de bolovani pe care îl cărau de multă vreme în spate. Resentimentele, regretele, învinovățirea sunt într-adevăr ca niște bolovani care îngreunează evoluția sufletului.
Dacă și tu simți că sunt anumite lucruri care te blochează, te aștept cu drag în ședințele individuale. Da click aici și o să afli mai multe detalii despre ce se poate rezolva în aceste ședințe.
Cu drag,
Marcela
PS Dacă ai prieteni pe care acest articol i-ar putea ajuta, te rog să dai Like și Share. Și ca de obicei, te invit să scrii un comentariu pentru ca împreună să învățăm și să evoluăm.
Deşi e zăpadă nu pot zburda pe câmpii: am trecut la o necesară acţiune de curăţare interioară pentru a produce acel VID pe care să-l umplu cu CE E REAL, nu cu tot felul de emoţii reprimate. De exemplu, acum 2 zile am ‘permis'(!) unei persoane scumpe sufletului meu (dar trecută la cele veşnice de mulţi ani) să plece, jelind-o onest, cu durere de copil ‘abandonat’ şi eliberându-mă de gândul avut toţi eşti ani grei ca plumbul, că Dumnezeu m-a trădat luând-o…).
Mi-am dorit să-ţi împărtăşesc acest lucru pentru că are legătură de cauzalitate ‘spaţială’ cu ce am lucrat noi două: momentan sunt ocupată cu o dureroasă ”curăţenie generală” şi asta ţi se datorează într-o mare măsură.
Mulţumesc pentru c-ai avut răbdare şi tact cu mine.
Să-ţi dea Domnul multe BUCURII aşa cum ne aduci şi tu nouă, celor care-ţi cerem ajutorul.
Cu tot dragul, Margareta
cu drag, Margareta. Multumesc pentru urari.