Are 6 ani și este ca o păpușă vie. Bucle blonde care se revarsă pe umeri, ochi albaștri ca cerul și un zâmbet fermecător. Mama ei a adus-o la o ședință de terapie pentru că în ultima lună se trezea aproape în fiecare noapte plângând. Cu greu reușea cineva din familie să o liniștească și să adoarmă din nou. Au tot întrebat-o ce se întâmplă cu ea, dacă visează ceva urat, însă fetița refuza să vorbească. În timp ce mama ei îmi povestea despre ce e vorba, ochii fetiței se umpleau de lacrimi. Oare ce se întâmpla în micuțul căpșor?
M-am prezentat și așa am aflat că ea se numește Carmina. Era foarte mândră de numele ei pentru că nu mai cunoscuse până acum nici o fetiță care să se numească așa. Mi-a mărturisit că bunica îi alesese numele și imediat a început să plângă. Mama Carminei mi-a explicat că bunica murise acum doi ani și fetița suferise mult. Ca să o liniștească i-au povestit că bunica a plecat în vizită la îngerași și că îi este bine. A depășit momentul, însă în subconștientul ei a rămas un semn de întrebare: cum o fi în țara îngerașilor? Și de fiecare dată când își spunea rugăciunea le cerea îngerașilor să o trimită înapoi pe bunica ca să îi poată povesti despre acea lume minunată. Părinții nu au luat-o în seamă și Carmina a început să nu le mai povestească. În timp ce vorbeam cu mama, fetița mă întreabă:
– Tu mă crezi că îngerașii vorbesc cu mine? Că mama nu mă crede…
– Da, Carmina, te cred. Poți să îmi povestești ceva? Tare mult mi-ar plăcea să aflu câte ceva de la tine.
– Tu mami să taci, i-a spus ea cu un ton destul de autoritar.