Te-ai surprins având o părere diferită de a cuiva și nu ai găsit puterea să o exprimi pentru că tot auzeai în mintea ta gânduri de genul:
„Cine ești tu să îți dai cu părerea?” ,
„Dacă îi spun și se supără” ,
„Taci! O să regreți mai târziu că ai vorbit.” ?
Acestea sunt „vocile critice” pe care nu le asculți cu adevărat și cu care nu te-ai împrietenit.
In timp, ele te sabotează, îți scad stima de sine și te transformă în cel mai mare dușman al tău.
Aceste „voci critice” au fost create de tine sau le-ai preluat de la cineva care te-a criticat în trecut.
Este și cazul Laurei care a venit la ședințe individuale pentru că de mai mult de un an se simte tristă și abătută. Explorând împreună dialogul ei interior am descoperit că atenția ei era focalizată pe ceea ce nu făcea bine, comentând în mintea ei cât este de nepricepută și îngrozitoare…așa cum îi spusese de multe ori tata în copilărie. Și a început să povestească cu lux de amănunte diferite incidente pe care le avusese cu tatăl ei.
Se întâmpla în iarna anului 2012. Ninsese mult și peste tot erau troiene de zăpadă. Imediat ce am ajuns în bulevardul principal, am observat utilajele care curățau strada pentru a ușura traficul. Deodată mi-am amintit că nepoata mea plecase în delegație pentru mai multe zile, înainte să dea ninsoarea. De obicei își parca masina unde mai găsea loc liber când se întorcea seara de la muncă și o mai lăsa și „pe lângă” parcare. De vreo două ori chiar i-au ridicat mașina și a trebuit să plătească amendă ca să și-o poată recupera.