Știm cu toțîi că lacrimile apar atunci când dăm de un necaz sau când trăim o bucurie foarte mare. Darwin spunea că sunt provocate de compresiunea glandelor lacrimale sub efectul contracției involuntare a mușchilor orbiculari. Aceștia se contractă pentru a proteja vasele sanguine din „albul ochilor” de creșterea bruscă a tensiunilor arteriale, cum se întâmplă când tușim sau când resimțim o emoție foarte puternică precum tristețea, furia sau bucuria. În anumite situații lacrimile reprezintă o activare a unui mecanism reflex, menit să ne protejeze ochii de o prea mare tensiune.
Lacrimile nu sunt doar o reacție fiziologică, ele au și o funcție de comunicare, semnalându- le celorlalți că ești nefericit/ă și că ai nevoie de ajutor.
Ele reprezintă un „semnal” înnăscut, la fel ca surâsul sau încruntatul sprâncenelor, destinat să atragă ajutorul și compasiunea. Suntem foarte diferiți în ceea ce privește plânsul: unele persoane nu plâng practic niciodată, în timp ce pentru alții este suficient să privească o scenă la televizor și ochii li se umplu de lacrimi.
Bucuria este o emoție capitală și totuși s-au efectuat de șaptesprezece ori mai multe investigații psihologice asupra tristeții, fricii, furiei, geloziei și a altor emoții negative decât asupra bucuriei și emoțiilor pozitive.
Pun deseori clienților care vin la ședințe individuale întrebarea „care este cea mai mare bucurie de care îți amintești acum?” și răspunsul se lasă așteptat destul de mult, pe când atunci când ii întreb „care este cea mai mare supărare de care îți amintești ?” răspunsul vine repede. De multe ori în timp ce îmi povestesc despre un eveniment care le-a adus bucurie, apar lacrimi în colțul ochilor.
