Dacă nu prea ți-a ieșit tehnica Letting Go de golire a coșului de gunoi emoțional sau dacă vrei să testezi și altceva, azi îți prezint o altă metodă, mai distractivă și jucăușă din anumite puncte de vedere.
Este vorba de un exercițiu în care îți vei întâmpina emoțiile captive cu bunăvoință; adică le inviți să între, le poftești să se așeze și să stea cu tine o vreme așa cum întâmpini un vechi prieten.
Astfel ajungi să le cunoști mai bine și să accepți că fac parte din tine. Le poți permite să între, le poți atinge, le poți lăsa să plece. Înțelepciunea exercițiului constă în a le accepta, nu în a acționa în virtutea lor.
Rezervă– ți 25-30 minute și retrage- te într-un loc liniștit. Poți să stai într-un fotoliu sau să te întinzi. Important e să îți găsești o poziție comodă, care să-ți permită să respiri cu ușurință și să te relaxezi.
I. începe să te relaxezi făcând câteva respirații profunde, inspiră adânc și expiră lent concentrându-ți atenția și conștiența asupra respirației
II. când simți că ești complet relaxat/ă, acordă-ți câteva clipe ca să recunoști fiecare emotie ce apare;
- dacă apare vinovăția, privește- ți vinovăția și recunoaște- o drept vinovăție;
- dacă apare frica, privește- ți frica și recunoaște- o drept frică;
- dacă apare furia, privește- ți furia și recunoaște- o drept furie; etc.
III. salută-ți trăirile afective.
- „Vinovăție, salut! Ce mai faci azi?”;
- „Frică, salut! Ce mai faci azi?”;
- „Furie, salut! Ce mai faci azi?”, etc.
La început s-ar putea ca acest lucru să nu fie ușor, dar adu-ți aminte că tu ești mai mult decât simțămintele tale.
IV. fii gazda emoțiilor tale. Cere-le să ia loc pe un scaun și să stea cu tine o vreme.
V. portretizează-ți fiecare emoție cu ochii minții:
- ce chip are?
- cum este îmbrăcată?
- unde se așează?
- ce are de spus?
- ce ai vrea s-o întrebi?
- ce simți față de faptul că îți este oaspete?
VI. concentrează-te asupra acceptării emoției cu căldură și cu bunătate chiar dacă apare cu un chip amenințător: „O, te cunosc! Ești familiară, o prietenă veche! Ce mai faci?”
VII. după ce vorbești cu fiecare din oaspeții tăi, ia-ți la revedere și încheie exercițiul cu câteva minute de respirație conștientă, astfel încât să te detașezi. Poți spune: ”Când inspir, mă liniștesc. Când expir, zâmbesc.”
VIII. acordă-ți câteva minute să notezi gândurile și imaginile rezultate din exercițiu.
Îți sugerez să repeți exercițiul până când te simți confortabil să ai drept oaspeți sentimentele pe care le consideri perturbatoare.
Ce se întâmplă de fapt când faci exercițiul? În loc să închizi ochii în fața lucrurilor care te-au modelat și astfel să devii victima lor, le îmbrățișezi cu căldura compasiunii față de tine însuți. Onorându-ți trecutul și emoțiile, te vei elibera. Întreaga ta energie se va focusa pe aici și acum și te vei bucura de fiecare clipă.
Și ca să- ți vin în ajutor, o să-ți dau un exemplu de cum a aplicat această metodă una dintre persoanele cu care am lucrat în ședințe individuale.
Lavinia: „Am fost o persoană fricoasă, panicoasă: mi-era frică de câini, de înălțime, de examene, de pierdere, de eșec, de viteză… Emoțiile mele se manifestau foarte puternic și într-un sens și în celălalt, însă niciodată în echilibru, mereu de la o extremă la alta. “M-am străduit”, ca să nu spun “m-am luptat” mult în viață, să scap de ele… însă fără rezultat. Le simțeam și mai puternic cu trecerea anilor.
Când mi-a vorbit Marcela despre metoda ei, i-am replicat pe un ton foarte serios:
– Cred că glumești…
– Nu, nu glumesc, dă rezultate. Aplic-o!
Și, bineînțeles că n-am aplicat-o imediat. Eram bine, lucrurile se mai liniștiseră în viața mea, deși problemele cele mai importante nu le rezolvasem, încă. Și ce crezi că mă ținea pe loc? …FRICA.
Așa că, după ceva timp, m-am hotărât “să stau de vorbă cu fricile mele”.
Cum? În joacă, ca într-o piesă de teatru sau scenă din film… spune-i cum vrei.
Într-o dimineață, singură acasă, în bucătărie, mi-am făcut o cafea și punând pe masă o farfurie de prăjituri, mi-am invitat prietenele să stăm “la bârfă”. Am spus cu voce tare:
– Hei, fetelor! Vă invit la o cafea și puțină bârfă!
Și au venit…
Bineînțeles, a venit întâi FRICA: o bătrână vicleană, gârbovită, cu fața acoperită de un batic, îmbrăcată în haine negre, mică de înălțime și foarte slabă. S-a așezat pe scaun și mă privea iscoditoare.
Apoi a venit NEMULȚUMIREA: o femeie robustă, mare și plină de ea. Abia avea loc pe ușă, motiv pentru care nici nu s-a așezat la masă. A stat în picioare tot timpul, iar eu nu conteneam să mă minunez cât de mare era.
Apoi a apărut și DUREREA: o bătrână cu părul alb și haine de culoare gri. Avea ochii încețoșați și era mută. Mergea într-un baston.
Era liniște. Nimeni nu vorbea. Am spus din nou: Fetelor, serviți-vă cu o cafea și o prăjitură.
A apărut, timidă, RUȘINEA: o tânără sfioasă, blondă și cu obraji îmbujorați. Mă privea fix în ochi și nu și-a luat privirea de la mine decât când a plecat.
Și cea mai “fascinantă” prezență și ultima sosită a fost VINOVĂȚIA: o femeie frumoasă, răpitor de frumoasă, cu ochii albaștri și părul negru îmbrăcată într-o haină de blană argintie. Avea un corp superb și mirosea a parfum. S-a așezat lângă mine.
Am rămas fără cuvinte. Le priveam și nu-mi venea să cred că ele sunt cele mai bune prietene ale mele. A trecut ceva timp până ce am prins curaj să le vorbesc. Cu voce tare și lacrimi în ochi, le-am spus: Vă mulțumesc și vă iubesc!
Le-am văzut cum mă priveau triumfătoare. Mai puțin FRICA: doar ea mă iscodea cu privirea.
Am continuat: vă mulțumesc pentru că mi-ați fost alături în toți acești ani. M-ați ajutat să nu greșesc, m-ați protejat să nu mi se întâmple ceva rău, m-ați ajutat să aduc bucurie în viețile altora, să-i mulțumesc, să fiu atentă, poate prea atentă la tot.
Însă, asta a fost! Vă iubesc și vă sunt recunoscătoare pentru tot ce ați adus în viață mea până acum. Îmi voi aminti cu drag și recunoștință de voi mereu, însă acum sunt în siguranță. Am ales pe altcineva să-mi fie alături. Sunt sigură că și de voi, iubitele mele prietene, au nevoie alte persoane. Mergeți și ajutați-le în drumul lor prin viață, să-și învețe lecțiile. Eu sunt “mare” acum. Am învățat și pentru asta vă mulțumesc.
Și ce crezi că au făcut prietenele mele?
FRICA a spus: nu, eu nu plec! Și s-a așezat mai bine în scaun.
NEMULȚUMIREA m-a privit în silă, a dat din mână și mi-a spus: nu știi ce pierzi, prostuțo. A plecat tot așa cum a venit: cu zgomot, dând cu ușa de perete. De atunci nu s-a mai întors la mine niciodată. Uneori mă întreb pe unde-o fi… Zâmbind îi spun în gând: te iubesc și îți mulțumesc pentru ajutor.
DUREREA a plecat și ea, pășind greu, sprijinită în bastonul ei tocit de multe drumuri. Mi-a spus atât: ești puternică! Eu te-am întărit.
Am rămas cu celelalte trei: FRICA, RUȘINEA și VINOVĂ
VINOVĂȚIA îmi spunea că încă mai am nevoie de ea. FRICA mă privea vicleană, iar RUȘINEA susținea că-i place la mine acasă.
Fetelor, fetelor, vă iubesc! Însă acum sunt alții cei care au nevoie de voi. Eu am crescut… M-ați ajutat destul… Le-am mulțumit și încă odată le-am spus cât de mult le iubesc…
Până când, la propriu, am început să râd. Simțeam o stare de ușurare și de euforie cum nu mai simțisem demult. Până la urmă au plecat, dar FRICA mi-a spus în ușa: mă voi întoarce, tu mai ai nevoie de mine.
N-am luat-o în seamă. Mă simțeam așa de bine… Am strâns prin bucătărie ca după musafiri și am aerisit. Reușisem. Cu blândețe, iubire și mulțumindu-le cu recunoștință din suflet.
M-am gândit la Marcela și am început să râd… Câtă dreptate avusese.
Curioasă din fire, am repetat scenariul și a doua zi: n-a mai venit decât FRICA. Am purtat același dialog, la o ceașcă de cafea. Și a treia zi la fel: doar FRICA.
De dată asta m-a întrebat: chiar nu mai ai nevoie de mine? Te știu de mică… Nu pot să plec acum, după atâția ani, de lângă tine…
I-am răspuns cu dragoste: acum e lângă mine îngerul meu păzitor, pe care nu l-am văzut orbită fiind de prietenia ta. E tot ce am nevoie acum. Și a venit trimis de Dumnezeu.
Așa am convins-o să plece. Vicleană, cu lacrimi false curgându-i pe obraji și uitându-se înapoi după mine. Dar a plecat și ea. Și nu s-a mai întors de-atunci. A mai vrut să-și facă simțită prezența trimițându-și niște nepoate sub formă unor neliniști, niște fete tinere, jucăușe și gălăgioase, care se agitau și-mi deranjau tot prin casă. Însă au plecat repede, plictisite, pentru că eu nu le acordam atenție.
Așa m-am vindecat de frici și de emoții distructive. În trei zile, jucându-mă ca un copil care povestește adulților ce va fi el când va fi mare. Am purtat dialogul imaginar cu voce tare. M-am amuzat de creativitatea mea și, cel mai important lucru, m-am vindecat. O metodă simplă și distractivă. Când nu mai avem soluții la problemele noastre ca adulți, haideți să fim copii!”
După cum observi ca să aplici această metodă, e important să-ți dai voie să adopți atitudinea unui copil care a primit o jucărie nouă, așa cum a făcut și Lavinia căreia îi mulțumesc că a împărtășit experiența ei chiar pe blogul personal.
Ai acum 2 metode ca să- ți golești coșul de gunoi emoțional și să permiți iubirii, compasiunii, acceptării, iertării, să ocupe locul pe care- l merită în sufletul tău. Tot ce ai de făcut este să îți găsești motivația și timpul să lucrezi cu tine.
Dacă ai ratat articolul cu tehnica Letting Go sau vrei să recitești pașii, o găsești AICI.
Cu drag,
Marcela Mantz
Mind & Soul Harmony Coach
PS Dacă simți că acest articol le-ar putea fi de ajutor și prietenilor tăi, te încurajez să îl distribui astfel încât să îi ajuți să se elibereze de emoțiile captive.