Bine te regăsesc, suflet drag. După publicarea articolului:
Cum să fii în armonie cu sufletul tău practicând recunoștința
mi-au scris mai mulți cititori că ar dori și o înregistrare audio pentru recunoștința de dimineață și seară. Am reușit să fac acest lucru și te invit să le asculți. De asemenea, poți citi cum funcționează pentru câteva persoane această metodă.
Irina e o femeie frumoasă, trecută de 40 ani, a cărei mama a decedat când ea avea 12 ani. A resimțit din plin lipsa ei și pentru că are un frate mai mic cu doi ani ca ea. Tatăl era ocupat cu serviciul, așa că de toate treburile gospodărești și de creșterea fratelui s-a ocupat aproape singură. A făcut față multor provocări și i-a reușit cam tot ce și-a propus. Marea ei supărare e că nu mai vorbește, de ceva ani, nici cu tatăl care între timp s-a recăsătorit, nici cu fratele ei.
Mi-a scris un mail și a început terapia. Lucrând cu ea, a ieșit la suprafață o convingere limitativă care a sabotat-o în multe situații. Și ca să înțelegi mai bine cum decurge „săparea” pentru descoperirea unei convingeri cheie, o să îți redau o parte din conversație:
Azi răspundeam la mailurile primite de la abonați referitor la Manifestare și Abundență și mi-am amintit povestea despre o statuie ce înfățișa un armăsar maiestuos cu copitele în aer, gata să se avânte în bătălie.
Oamenii s-au minunat de îndemânarea și talentul celui din mâinile căruia ieșise o asemenea operă de artă și au fost inspirați de pasiunea și dăruirea sculptorului. Era greu de imaginat că minunăția care o priveau, îmbinare de frumusețe și sălbăticie, fusese odată doar o simplă bucată de material fără formă.
Sculptorul a fost întrebat:
– Cum de ai putut crea o asemenea opera de artă având la îndemână doar un simplu ciocan și o daltă?
Răspunsul a venit imediat:
– Ei bine, totul a început de la o bucată mare de material. Am vizualizat rezultatul cu ochii minții.
țîîîr…țîîîr….țîîîr. 
Uraaaa! a sunat de pauză.
Abia începusem clasa a-V-a de două săptămâni și cea mai mare bucurie era pauza mare. Clasa noastră era la etajul doi și în pauzele mici nu aveam timp să coborâm și scările, să ne și jucăm. Eram destul de dezorientați de faptul că la fiecare oră intra alt profesor și făceam eforturi să îi reținem pe fiecare.
Cu profa de muzică era altceva. Ne cucerise de la prima oră. Avea o voce caldă și prietenoasă, vorbea calm și avea multă răbdare cu noi. În ora care tocmai se terminase, ascultasem Nunta lui Figaro și doamna Ioan, profesoara de muzică, ne tradusese versurile. Eram cu toții încântați și alergând să ajungem mai repede în curtea școlii fredonam:
Fluturaș nu mai ai aripioare,
Domnul Conte ți le-a retezat!
Noiembrie 2005. O zi răcoroasă de toamnă la fel de agitată pentru mine ca toate celelalte din ultimii ani. Nici nu bănuiam că acea zi va fi un punct de cotitură în viața mea.
Aveam împreună cu soțul meu, de câțiva ani buni, afacerea noastră. Excelent ai să spui și ai dreptate…dacă mi-aș fi gestionat bine resursele. Erau zile în care uitam să mănânc sau uitam să plec de la birou acasă. Vroiam să fie totul perfect și deși aveam destui angajați până nu verificam eu totul nu mă simțeam bine. De multe ori mă consumam inutil pentru lucruri minore care le putea rezolva oricine din firmă.
Să revin totuși la aceea zi. Ieșisem din bancă și discutam cu soțul meu despre ce mai era de făcut când am simțit că alunec și m-am trezit jos pe asfalt.
Îmi place foarte mult analogia pe care Jose Silva, inițiatorul metodei Silva o face între astronauți și suflet.
Când astronauții ajung pe lună, trebuie să-și pună costumele spațiale pentru a supraviețui și a-și face treaba în acel mediu. Astronauții comunica cu cei de la Controlul Misiunii pentru a obține instrucțiuni și a-și îndeplini corect misiunea. Dacă ei au o problemă, atunci au nevoie să primească instrucțiuni din centrul de comandă despre cum să corecteze problema.
Cam în același mod sufletul trebuie să aibă un corp uman pentru a supraviețui și a-și face treaba în dimensiunea fizică. Sufletul nostru comunică cu divinitatea pentru a obține îndrumare despre cum să își îndeplinească misiunea în cel mai bun mod posibil. Această comunicare se efectuează în mod normal când frecvența undelor cerebrale este între 0 și 4 Hz, adică în unde delta.
Într-o seară, în timp ce avea grijă de copil, bunicul trece pe lângă camera nepoatei și o aude repetând alfabetul într-o manieră foarte respectuoasă.
– Ce faci acolo? o întrebă el.
– Îmi spun rugăciunea, explică fetița. Nu știu exact cuvintele potrivite în seara asta, așa că spun toate literele. Dumnezeu le va pune la un loc, pentru că știe la ce mă gândesc.
Tu ce faci când nu găsești cuvintele potrivite? Știi că recunoștință aduce aceeași armonie în suflet ca și rugăciunea?
Sunt mulți ani de când practic recunoștința seara și dimineața și lucruri minunate se întâmplă în viața mea.
Dacă ai ajuns pe acest blog înseamnă că te preocupă să fii în armonie și echilibru cu tine și îți mulțumesc că ai poposit să citești articolele mele.
Voi împărtăși experiențele mele de viață care m-au condus să conștientizez cât de important e să fie un echilibru în tot ceea ce facem și ce am făcut efectiv să ajung la liniște și pace sufletească. Poate te va inspira și pe tine sau poate vei lăsa un comentariu în care să îmi povestești metodele tale și la ce rezultate ai ajuns.
La sfârșitul anului 2005 un incident, despre care îți voi povesti cât de curând într-un articol, m-a determinat să mă opresc din agitația în care trăiam și să îmi pun mai multe întrebări:
Eu cine sunt?
Sunt mai mult decât acest corp fizic?
Care este misiunea mea?